Când cortina de fier s-a lăsat peste ruinele Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, Germania nu a fost doar divizată teritorial, ci și deposedată de propriul ego național. În Vest, Washingtonul și aliații au cioplit în fibra colectivă o axiomă devenită religie de stat: „Niciodată din nou”. Această sintagmă nu reprezenta doar garanția că un regim totalitar nu va mai pârjoli continentul, ci purta o semnificație mult mai adâncă și paralizantă. Era decretul prin care ideea de interes național german trebuia să dispară definitiv, dizolvată benevol în creuzetul interesului comun european. În timp ce Estul își subordona identitatea imperativelor dictate de la Moscova, Vestul învăța să respingă ca pe un venin moral orice formă de patriotism articulat. Vreme de opt decenii, s-a trăit cu iluzia că această amnezie voluntară este eternă. Și totuși, victoria electorală obținută recent de Alternative für Deutschland (AfD) în Saxonia-Anhalt a spart oglinda în care Germania se privise până atunci. O formațiune deschis naționalistă, care cochetează fără rețineri cu o apropiere de Kremlin, a strâns voturile unei populații pentru care trauma trecutului a devenit o simplă notă de subsol. Era, în fond, inevitabil. Timpul erodează vina. Generația care l-a purtat pe Hitler pe umeri nu mai există. Soldații care au marșat prin noroiul Frontului de Est sunt bătrâni la marginea vieții sau deja amintire, iar promoțiile care au trăit spaima cotidiană a Războiului Rece își predau ștafeta. Astăzi, scena politică de la Berlin este dominată de lideri și alegători care nu mai poartă pe umeri povara apăsătoare a holocaustului sau a ocupației sovietice. Pentru ei, războiul aparține cărților de istorie, nu coșmarurilor nocturne. Se naște astfel o națiune redescoperită, liberă să își urmărească propriile pragmatisme, scuturată de rușinea ancestrală. Privesc această metamorfoză cu o detașare rece, deși amintirile propriei mele familii ar fi trebuit să mă facă să tresar. Părinții mei au supraviețuit lagărelor de concentrare; au purtat pe piele și în suflet stigmatul celei mai întunecate ere umane. Ei ar fi privit probabil cu groază serenitatea cu care accept astăzi reemergența unui naționalism german. Totuși, păcatele părinților se pot răsfrânge asupra fiilor, dar arareori se mai răsfrâng asupra strănepoților. Desigur, perspectiva unei Germanii care privește din nou spre Răsărit trimite fiori reci de-a lungul graniței poloneze și stârnește neliniște la Bruxelles. Cu toate acestea, panicismul este prematur. Saxonia-Anhalt nu reprezintă întreaga republică, iar o aliniere geostrategică masivă între Berlin și Moscova ar necesita o falie geopolitică pe care prezentul nu o poate susține fără fracturi catastrofale. Vina Germaniei nu trebuie uitată niciodată, dar istoria refuză să rămână încremenită în proiect. Rămâne însă o întrebare agățată deasupra Europei: până unde poate merge o națiune care tocmai și-a amintit cine este, fără să uite cine a fost?