Pe 10 februarie, am ajuns în fața Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București cu douăzeci de minute după ora anunțată a protestului actorilor împotriva normelor și pontajelor prevăzute în proiectul propus de Ministerul Culturii.Am văzut câteva figuri cunoscute de la televizor, pentru că la un spectacol de teatru n-am mai fost de trei ani, prețurile biletelor fiind prea mari pentru portofelul meu și nici nu sunt un demnitar care să primească invitații moca. N-am putut să-mi amintesc numele actorilor, pentru că atenția mi-a fost distrasă de reporterii și cameramanii televiziunilor care mișunau printre protestatari.Cineva a început să strige „Demisia! Demisia!”, semn că András Demeter, ministrul Culturii, apăruse printre colegii săi de breaslă. Am început să strig același lucru, „Demisia! Demisia!”, fără să dezvălui cuiva din preajmă de ce strigam atât de înverșunat și pătimaș.M-am oprit din strigat după vreo zece minute, când am constatat că eram singurul care vocifera. Nimeni nu m-a băgat în seamă, nici actorii, nici reporterii și cameramanii care îl înconjuraseră pe ministru. El venise în costum, săracul, fără să-și fi luat paltonul - erau minus trei grade - și dialoga cu niște colegi de-ai săi, pe care nu i-am recunoscut. Nu m-am apropiat ca să trag cu urechea, ignorând astfel de discuții purtate sub „ochii presei”. Actorii se mușcă de fund în particular, dar în public își declară iubirea pentru confrați, mare iubire! Pe actorul András Demeter nu-l iubea niciun actor ieșit la protest.Am așteptat ca protestatarii să-și epuizeze reproșurile și nemulțumirile transmise direct colegului de breaslă ajuns ministru și ca reporterii să-și termine întrebările. Când am văzut că protestul începea să băltească, mi-am scos de sub palton megafonul portabil, cu microfon, cumpărat special pentru acest protest, și am ținut următorul discurs din mijlocul actorilor, pe care-l reproduc aici fără să modific o virgulă:- Dragi colegi! Iertați-mă că folosesc apelativul „colegi”, deși Sursa: libertatea.ro